Scrisoarea către Dumnezeu a unui copil sărac

Vântul
şuiera cu putere, rupând crengile fragile ale copacilor neputincioşi.
Copilul cu ochi senini se plimba prin camera rece, sperând să se
încălzească puţin; pe masa sărăcăcioasă zăcea o foaie mototolită pe care
vântul o purtase aproape de căsuţa unde locuia sărmanul suflet şi o
jumătate de creion primit de la un vecin mărinimos.

Salteaua ruptă găzduia o fetiţă de o frumuseţe covârşitoare, învelită
cu două pături vechi care o protejau de frigul din încăpere.

Plimbarea prin cameră îşi făcuse efectul; după câteva minute, copilul
se încălzeşte îndeajuns pentru a-şi duce la îndeplinire idea ce i s-a
născut de câteva zile în sufletul curat.

Cu sfială se îndreaptă spre masă şi încearcă să îndrepte foaia dar,
după câteva încercări nereuşite, renunţă şi, luând jumătatea de creion,
începe să scrie:

“Bunului meu Dumnezeu.

Doamne, îţi mulţumesc pentru cele două
pături primite de la vecina Anca… datorită acestor pături, surioara mea
nu este nevoită să îndure frigul atât de aspru. Este atât de frumoasă,
ca un îngeraş; ea mă determină să continui lupta cu sărăcia, iar Tu îmi
dai puterea necesară pentru a răzbi. Doamne, ştiu că Tu mi-ai trimis
creionul prin intermediul acelui om bun, iar vântul a primit poruncă de
la Tine să îmi aducă această foaie. Îţi mulţumesc, Bunule Dumnezeule!

Aseară Te-am văzut într-o icoană din biserica unde am intrat
pentru puţin timp. Erai atât de blând şi de smerit încât mă simţeam
stânjenit, iar zâmbetul Tău dulce… o, zâmbetul Tău mi-a cutremurat inima
umplând-o de o dulceaţă de negrăit. Tare mult mi-ar plăcea să fiu acum
cu Tine, dar nu o pot lăsa singură pe surioara mea. Îmi amintesc cu dor
şi cu dragoste de poveştile pe care mama ni le spunea într-un grai atât
de suav şi de frumos seara, înainte de culcare… erau poveşti duioase, cu
oameni buni, cu oameni sfinţi, erau poveşti despre Tine, erau poveştile
copilăriei mele care mi-au descoperit cel mai frumos dar: pe Tine,
Dumnezeule.

Uneori mă simt singur. Ce prostuţ sunt, nu-i aşa? Ştiu că Tu eşti
undeva, lângă mine şi mă priveşti cu iubire iar uneori, poate, mă
strângi în braţe şi, chiar dacă nu Te văd, inima mea Te simte sau ar
trebui să Te simtă.. da, de aceea mă simt singur… inima mea nu Te poate
simţi.

Dumnezeul meu, îţi mulţumesc pentru fiecare bătaie a inimii,
pentru bucuria de a trăi şi de a avea astfel şansa de a Te cunoaşte.
Învaţă-mă, te rog, să Te iubesc. Cu lacrimi în suflet, copilul Tău.”

Încheind scrisoarea, o pune într-un plic pe care scrie numele
destinatarului. Îşi priveşte surioara şi surâde înduioşat când aceasta
zâmbeşte, din când în când, în somn; păşind încet până lângă saltea, se
pune în genunchi, sărută fruntea fetiţei după care iese afară din
cameră, îndreptându-se spre poştă.

Vântul rece trecea cu uşurinţă prin hăinuţele subţiri şi rupte,
biciuindu-i trupuşorul fraged. După câţiva metri parcurşi, o voce
impunătoare îl opreşte.

– Unde te duci, băiete?

Copilul se întoarce timid. În faţa lui stătea o femeie înaltă, cu ochi negri şi strălucitori ce exprimau un caracter puternic.

– La poştă. Vreau să trimit o scrisoare.

Femeia priveşte plicul din mâinuţele care acum se înroşiseră din cauza frigului.

– Poşta este în drumul meu. Îţi duc eu scrisoarea.

– Dar…

– Nici un “dar”. Este prea frig afară şi nu vreau să te îmbolnăveşti.

După un moment de tăcere, băiatul oftează uşor şi îi dă scrisoarea. Îi mulţumeşte respectuos, retrăgându-se tăcut.

Rămasă singură, priveşte scrisoarea care o atrăgea într-un mod
inexplicabil. Citind numele destinatarului zâmbeşte suav şi,
ascultându-şi inima, începe să citească. Cuvintele au tulburat-o
profund, zeci de minute plângând fără încetare.

Au trecut două zile de la aceste evenimente. Frigul s-a accentuat,
pustiind cu răsuflarea sa de gheaţă micul oraş. În camera rece,
băieţelul îşi ţinea strâns în braţe surioara, cântându-i încet la ureche
versurile copilăriei învăţate de la iubita sa mama.

Se aud scurte bătăi în uşă; copilaşii se privesc tăcuţi unul pe
celălalt. După câteva clipe, curios dar şi precaut în acelaşi timp,
băiatul se ridică şi, cu mişcări lente, deschide uşa. Ceea ce vede îi
paralizează pentru scurt timp trupuşorul, împiedicându-l să reacţioneze
în vreun fel.

În pragul uşii era o cutie mare pe care scria “Din partea lui
Dumnezeu, pentru copilul cu lacrimi în suflet.” Nu există cuvinte care
să descrie bucuria care a cuprins cele două suflete inocente, lacrimile
lor cristaline şi zâmbetele curate ilustrând cel mai bine emoţiile prin
care treceau.

Din spatele unui perete cu aspect neîngrijit priveau doi ochi negri
înlăcrimaţi cu sclipiri duioase ce trădau o pace interioară şi o bucurie
tainică izvorâtă dintr-un gest mărunt care pentru cei doi copii era un
adevărat dar divin. Inima femeii care citise în urmă cu două zile
scrisoarea, se înduioşase atât de mult încât, cu ajutorul acelui băiat,
reuşise să-L găsească în inima ei pe Dumnezeu şi, din preaplinul inimii,
să dăruiască bucurie. Cu adevărat Dumnezeu lucrează în şi prin oameni,
iar fiecare gest frumos pe care îl facem semenului nostru este pentru el
un dar de la Dumnezeu, iar pentru sufletul nostru, o mângâiere divină.
Eu am plans ca un copil desi imi inchipuiam sfarsitul… toata povestirea am luat-o de aici