Sunt doi ani de cand mi-am vazut copilul prima oara. Pare o tampenie pentru ca simt si stiu ca e a mea dintotdeauna. Nu stiu ce faceam si cum eram inainte de aparitia ei in viata mea, tot creierul meu, actiunile, programul, planurile mi s-au reconfigurat.
Sunt doi ani de cand, spun noaptea „te iubesc”, oricat de adanc ar dormi tot timpul raspunde „si eu” (la inceput ii vorbeam in somn pentru a o linisti :).
Sunt doi ani in care am invatat mai mult de jumatate din tot ce stiu despre mine, despre viata. In care lucrurile s-au cernut si au ramas doar cateva, cele importante. Cand ma gandesc la ambitiile din tinerete acum mi se pare ca-mi amintesc despre altcineva si nu de mine. Nu trece zi in care sa nu fiu recunoscatoare pentru tine, pentru minunea care mi s-a incredintat si pentru ca am privilegiul sa fiu mama ta.
Sunt doi ani de cand iubesc fara sa astept nimic in schimb si de cand toate asteptarile mi-au fost infinit depasite. Doi ani de cand sunt mama unui copil care isi doreste sa aiba un magazin cu tricouri cu vulpite si rochii indigo (ca sunt preferatele tale mami, nu?). Copilul meu ma invata pe mine cum si eu il invat pe el, zi dupa zi, stie ce fructe imi plac, ce bomboane, ce culori, ce animalute, ce cantece, mereu atenta la nevoile mele…
Ea ma invata in fiecare zi sa fiu mama, mama de care are nevoie ca sa fie un copil fericit. Cand ma intrebau doamnele de la Directie ce fel de copil imi doresc spuneam ca desi pare o prostie mi-ar placea sa ii placa sa deseneze, pentru ca mie imi place mult. Stiti ce-mi spun educatoarele? Ca deseneaza cel mai frumos din toata gradinita si ca ar trebui sa mearga la Liceul de Arta. Nu e o coincidenta, Dumnezeu are grija pana si de cel mai mic detaliu 🙂
Sunt doar doi ani, care atarna cat 20. Sunt doi ani de cand bratele imi sunt pline de tine, iubirea mea.
Lasă un răspuns