Zilele trecute sefa mea ne povestea despre copilaria ei si cum stateau ei toti sapte copii si ascultau povestile parintilor. Si am avut o revelatie :))
Atat ce ni se spune sa ne ascultam copiii, eu insami sunt atenta la tot ce are de spus Ilinca si are, nu gluma. Si copiii prietenilor la fel, inclusiv cei care sunt trei fratiori, toti vorbesc, toti doresc sa se exprime dar cu spre deloc chef sa asculte. Poate chef ar avea, dar…nu stiu cum s-o faca, treaba lor e sa spuna.
De la pumnul in gura, taci si-asculta din trecut si logoreea verbala din prezent, s-a pierdut pe undeva calea de mijloc.
Copiii doar isi exprima ideile, parerile, dorintele si prea putin pot asculta cu adevarat. Cand vor creste oare se vor autoregla ca prin minune? Ne incurajam atat de mult copiii sa vorbeasca, fara sa-i invatam cum sa discearna ce anume sa spuna, dar ne plac oamenii care asculta 🙂
Intreb, pentru ca eu nu gasesc o cale de mijloc 🙂 .
Oare blogul nu-i tot un mod de a spune si prea putin de a asculta?
https://mobile.twitter.com/naomiparness/status/1001948135286018048
Am invatat ceva la job… Totul se educa, chiar si rabdarea, chiar si ascultarea.
Da, calea de mijloc e cea mai dezirabila, insa este greu tare sa-ti gasesti echilibrul.
🙂
In viata reala ma abtin de multe ori sa vorbesc, tocmai pt a da mai mult spatiu celuilalt sa se exprime si sa invat sa ascult mai mult…. iar blogul il folosesc pt a spune tot ce am de zis si nu am apucat. Eu cred ca atunci cand vine vorba de copii e bine sa aiba in familie un model de om care stie sa asculte si astfel va deprinde aceasta abilitate de relationare. Monkey see – monkey do 🙂
As spune ca mai degraba se invata practicand…la mine cel putin. Si eu am vazut-o si o vad pe mama mea nebarfind si totusi eu…