A venit primavara. A fost o iarna cat mai multe ierni, sau cel putin asa am simtit-o eu. Am greblat. Mirosea a pamant si a frunze putrede. Un miros care face parte din noi, din plamanii nostri.
Am plantat: o salcie de decor, un nuc, un liliac alb, un alun si doi caisi langa alti doi care vor fi taiati.
Am primit vineri seara, de pomana o pereche de gaini;). Dimineata cocoselul canta, ce bucurie, ma face sa zambesc instant:).
A inceput postul, sunt foarte departe de tot…ce inseamna acesta. As vrea sa schimb unele lucruri. Cand nu vreau eu sa schimb? Perseverenta imi lipseste din pacate:). Aseara am utiat sa dau mancare la animale. Nu e nici prima nici ultima data, ora 23 si nu mancasera de dimineata. Cum pot oare sa te iubeasca egal? Sa nu aiba resentimente, sa nu si aminteasca toate „datile trecute” cand am uitat sa le dau mancare, atentie…
Mi-a trimis o prietena un citat, despre cat de tare ne-am robotizat si traim mereu pe datorie. Mereu asteptam vacanta, week-end ul, pensia:)) (eu), sa ne odihnim, sa facem ce ne dorim, sa traim.
Mereu ne ramanem datori, in toata forfota asta si in vartejul „de facut”, incat nu ne-a mai ramas timp sa bem o cafea pe asezate, sa ne uitam la cer, la plante, la copiii nostri, la noi. Creierele sunt setate sa avem mereu ceva de facut, de rezolvat, de tinut minte. Seara cadem inainte sa atinga capul perna.
Asteptam vineri seara de parca am scapa de la inchisoare.
Am fost sa ma tund. Cat ma spala pe cap, scaunul cu masaj, ma masa la spate. Asa de tare ma deranja, parca ma inghiontea, mi-am dat seama ca nu ma pot relaxa nicicum, sunt intr-o expectativa.
Mereu intre asteptarile celorlalti si lupta mea interioara, intre conformism si autentinc, intre a te pierde fara sa castigi in fapt nimic. Par o rebela, dar sunt conformista in fapt. Ma rascol si am curaj dintr-o teama foarte mare. Sunt ca un pechinez, care latra si musca de frica. Nu am incredere, nu ma incred, desi mi-am tatuat aceste cuvinte sa le vad zilnic, cumva, de cand fac parte mine, au devenit invizibile.
Just Believe!
Postarea asta e ca o spovedanie. Si eu ma intreb deseori daca nu sunt dependenta de munca, nu ma pot relaxa in sensul de a-mi elibera mintea, tot timpul ma gandesc la ce mai am de facut…
Aceeaşi stare de spirit şi la mine!
Poate nu trebuie neaparat sa avem incredere, ci sa reusim sa ne bucuram FOARTE MULT de ce avem. Am un copil care ma invata multe: a avut o zi proasta la scoala dar, pentru ca l-am luat EU (rar reusesc), cu un zambet imposibil de reprodus mi -a spus 'nu mai conteaza'. Avem multe lupte, daca am putea discerne mereu ce conteaza, bucuria clipei, faptul ca 'acum' e tot ce exista, le-am abandona si doar am trai frumos si bucuros
Ce frumos ai scris… Pozele sunt de pus in rama!