Suferim de sindromul secretului. Si acesta, ca un bulgare de zapada, se face tot mai mare si mai mare, se transforma intr-o avalansa, vine peste noi si ne ingroapa.
Nu vorbi – cred ca asta e mantra celor de 40-50-60 ani. Mereu ni s-a pus pumnul in gura, mereu am lasat sa se auda si vada doar ceea ce e frumos, acceptat, ce se cade, ce e bine, sa nu stie lumea.
Si am suferit, in tacere. Ne-am inabusit urletul si tristetea si furia dupa zambete si banalitati perfecte.
Pentru ca am fost invatati, iar mai tarziu nu am stiut cum sa spunem, cat sa spunem, ce sa spunem. Muncim mai putin sa ne facem viata reala buna si mai tare sa ne pastram vietile aparente, vietile noastre perfecte despre care lumea va zice doar de bine.
Ca ni se usuca lacrimile in coltul ochilor, ca mestecam cenusa, ca ne luptam zilnic cu neputinta, indiferenta, nu vrea nimeni sa stie. Devenim utile si prea functionale ca sa ne inabusim durerea.
Nu am sti noi cui sa spunem.
Nu am sti noi cum sa spunem.
Nu stim sa cerem ajutor. Nimeni nu-si inchipuie ce rani sangerande caram dupa noi, auzim numai de cate o bula de fericire care a supurat si s-a spart.
Familiile noastre sunt perfecte (se vede clar de pe retelele de socializare), sotii, copiii, joburile, vacantele, casele. Ce se intampla cu noi cand inchidem lumina? Cum de sunt prietene, surori, mame, colege care, cand simt ca fac un infarct – se uita la zecile de numere din telefon si nu au pe cine suna.
Cum ar fi sa fim tribul fiecareia din noi, sa fim oglinzile in care sa ne reflectam, sa intelegem ca neputinta mea face parte din mine, ca sa fii, e mai important decat sa pari si ca energia consumata sa apar am putea sa o investim in alta parte. Cum ar fi sa ne fim odihna?
Nu iau in discutie ce se intampla pe retelele sociale, acolo…clar, nu e nimic real. Insa, in zilele noastre, trancanim destul de mult, prea muuuult. Putini insa inteleg ceea ce transmitem. Oamenii, oricat de apropiati ar fi, te judeca de multe ori, stiu ei mai bine ce trebuie sa faci si de ce esti intr-o anumita situatie.
Toti pot rezolva si pot pune la punct vietile altora, dar putini pot sa faca ordine in propria minte si-n propria viata.
Frumos spus! Dar trist si adevărat. Traim de multe ori o viață falsă. Facem compromisuri ca să fim in rând cu lumea, deși lumea nu ne este alături când avem cu adevărat nevoie.
Ca sa-ti fi odihna , ajunge sa-ti constientizeti de ce-ul personal fara sa dai vina , nici macar pe tine … nimic mai mult …
de fapt vorbim destul de mult, dar nu cu Cine trebuie 🙂 😉